Lumea s-a obișnuit deja cu lista lui Donald Trump. Groenlanda, Canada, Panama, Venezuela, Iran — fiecare anunț părea mai șocant decât precedentul, fiecare reacție internațională mai furioasă. Și totuși, administrația de la Washington nu se oprește. Săptămâna aceasta, într-o sală plină de investitori, Trump a rostit numele următoarei ținte. A spus-o cu zâmbetul pe buze, a sugerat că jurnaliștii ar trebui să uite ce-au auzit, apoi a continuat. Nimeni n-a uitat nimic.
Trump vrea să pună mâna pe altă țară
Cuba se prăbușește sub propriile probleme, iar Casa Albă nu pierde momentul. Donald Trump a spus-o direct, la un forum de investiții din Miami, fără să-i pese prea mult că jurnaliștii erau în sală: „Cred că voi avea onoarea să preiau Cuba. Este o insulă splendidă și un stat eșuat. Fie că o eliberez, fie că o preiau — pot face cu ea ce vreau.” A adăugat, râzând, că reporterii ar trebui „să se facă că n-au auzit”. N-a funcționat.
Declarația a explodat imediat, pentru că vine pe fondul unui tipar deja recognoscibil: după Groenlanda, după Venezuela, după Iran, acum Cuba intră în vizorul expansionist al administrației Trump. Nu e o surpriză totală — istoricii americani arată că ambiția de a controla insula datează de la Thomas Jefferson încoace, trecând prin Monroe, Polk și ajungând la crizele nucleare din vremea lui Eisenhower și Kennedy. Ceea ce e nou acum e combinația fatală: o Cubă epuizată economic, fără petrol venezuelean, cu ore întregi de pene de curent zilnice, și o administrație americană care nu mai e interesată de negocieri, ci de capitulare.
Rubio, arhitectul din umbră
În spatele retoricii prezidențiale se află un strateg cu un cont personal de reglat cu Havana: Marco Rubio, secretarul de stat al SUA și fiu de emigranți cubanezi. El este, potrivit New York Times, cel care planifică intervențiile militare ale lui Trump și care poartă deja negocieri secrete cu autoritățile cubaneze. La marginea summit-ului G7 din Franța, Rubio a lăsat să se înțeleagă că nu e nevoie de o lovitură rapidă — Cuba trebuie „gătită la foc mic”: „Nu trebuie să se schimbe de pe o zi pe alta. Toți sunt maturi și realiști aici.”
Citiți și: Trump ia în calcul retragerea trupelor americane din Europa: sfârșitul umbrelei americane, lăsând continentul singur în fața Rusiei.
Traducerea diplomatică a acestei fraze e că Washingtonul știe că insula e la capătul puterilor și că presiunea continuă va produce, mai devreme sau mai târziu, exact ce vrea administrația Trump: schimbarea conducerii politice cu una prietenoasă, exact modelul aplicat sau în curs de aplicare în Venezuela și Iran. Analiștii de la Institut für Friedensforschung din Hamburg numesc asta neo-royalism — ideea că anumite state au dreptul natural să exercite putere discreționară asupra altora, inclusiv prin forță, scrie Merkur.de.
Cât despre dinastia Castro, ea pare să supraviețuiască și acestei crize. Fidel a murit, Raúl s-a retras, dar nepotul „Raulito” e indicat drept posibil succesor, în timp ce fiul Alejandro Castro Espín rămâne o variantă. Jan Christoph Wiechmann scrie în stern că „Castro-ii nu doar s-au îmbogățit, ci sunt responsabili de decăderea propriei țări — ca atâtea alte dinastii. Poporul flămânzește, marxismul a eșuat, blocada petrolieră americană împinge acum Cuba definitiv spre abis.” Ironia e că tocmai această agonie e cel mai bun argument al Washingtonului. Iar în Miami, capitala exilului cubanez, mulți aplaudă: Maria Elvira Salazar, congreswoman de origine cubaneză, a scris în Miami Herald că „dacă cineva poate produce schimbări reale, acela e Trump„.
Psihologul cognitiv Christian Stöcker scria în Spiegel că Trump „nu înțelege mare lucru din istorie„, dar știe exact ce vrea să fie: „un conducător absolutist din grația lui Dumnezeu, cu privilegii nelimitate, o curte supusă și o țară care să-i finanțeze toate războaiele și capriciile.” Cuba a rezistat peste șase decenii presiunii americane. Întrebarea care plutește acum deasupra Havanei nu mai e dacă va ceda — ci cui.