Cum poate inteligența peste medie să fie o povară de purtat mai degrabă decât un dar de care să fii mândru? Cum este posibil ca inteligența să ne împiedice, mai degrabă decât să ne promoveze, fericirea? Acestea sunt întrebările care au inspirat mulți autori care au dat naștere cercetării corelaționale (da, un IQ ridicat a fost corelat de mai multe ori cu tulburările mintale) la publicații de mare profil și multe cărți. În realitate, când pornim de la această premisă, abordăm totul dintr-o perspectivă greșită. Nu inteligența excesivă ne face nefericiți, ci dereglarea emoțională și incapacitatea de a profita la maximum de potențialul nostru cognitiv incredibil. Să vedem mai exact ce se întâmplă.
Prea inteligent pentru a fi fericit. Legătura între inteligență și tulburările mintale
Corelația dintre inteligență și tulburările mentale poate explica de ce cei mai inteligenți oameni par a fi destinați unei vieți nefericite. Cu toate acestea, este important să clarificăm: povara pe care o purtăm pe umerii noștri nu este aceea a inteligenței sau a unui potențial cognitiv puternic, adevărata povară este dereglarea asociată acesteia. Ce înseamnă? Echipa din California s-a concentrat pe tulburările de dispoziție (depresie, distimie, ciclotimie, tulburare bipolară), tulburări bazate pe anxietate (fobie socială, tulburare obsesiv-compulsivă) și tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție. Continuați să citiți
Citește și: Știința spune că oamenii cu inteligență emoțională ridicată folosesc acest cuvânt pentru a fi mai persuasivi
Comparând estimările eșantionului de „oameni foarte inteligenți” (cu IQ de cel puțin 132) cu estimările obținute de la populația generală (cu IQ în jur de 100), s-a remarcat că persoanele cu un IQ mai mare au un istoric de tulburări mintale mai recurente. 26,7% din eșantionul de IQ ridicat a raportat că a primit un diagnostic oficial de tulburare de dispoziție (față de 10% din populația medie), 20% din eșantion a prezentat simptome semnificative clinic de tulburări bazate pe anxietate (față de 10% din medie). Statisticile au fost, de asemenea, semnificativ mai mari pentru ADHD. Continuați să citiți
Citește și: Ce înseamnă atunci când o persoană întrerupe constant o conversație, conform psihologiei
Pe scurt: cei care sunt mai inteligenți au cel puțin de două ori mai multe șanse să sufere de o tulburare psihică. Acest raport este doar unul dintre numeroasele studii corelaționale care pot fi găsite în arhivele publicațiilor științifice, potrivit psicodvisor.
Teoria super-creierului
Echipa de cercetare din California, precum și mulți alți autori, îmbrățișează teoria hiper- sau super-creierului. Conform acestei teorii, un IQ mai mare ar determina o mai mare activare psihologică și fiziologică, supraexcitabilitate. În anii 1960, psihiatrul și psihologul polonez Kazimierz Dabrowski vorbise deja despre supraexcitabilitate (psihologică și fiziologică), descriind-o ca fiind tendința de a reacționa excesiv la amenințări sau stimuli de mediu. Această stare de supraexcitabilitate ar induce și gânduri obsesive cu tendință la ruminare, nevoie de control și întreaga gamă de răspunsuri la stres (atât în termeni emoționali, cât și fiziologici). Continuați să citiți
Conform teoriei super-creierului, această supraexcitabilitate ar induce un cerc vicios. Pe termen lung ar provoca disfuncțiile clasice observate în tulburările psihice. De exemplu, o persoană foarte inteligentă poate fi sensibilă pentru că ar analiza cu prea multă atenție un comentariu dezaprobator făcut de un prieten. Va merge mai departe cu mintea și va imagina mai multe scenarii (chiar și negative) decât ar face o persoană mai puțin inteligentă. Acest lucru ar declanșa un răspuns la stres (emoțional și fiziologic) plasând persoana într-o stare de alertă excesivă, ascuțind astfel simțurile și crescând nivelul de atenție la stimulii externi.
Poate apărea o încetinire a conexiunii dintre emisfera dreaptă și cea stângă
Cea a Super-creierului este o teorie îmbrățișată și astăzi de mulți psihologi. În cazul experiențelor dificile din copilărie, când creierul nostru se dezvoltă pe deplin, poate apărea o încetinire a conexiunii dintre emisfera dreaptă și cea stângă. Autorii van der Hart, Nijenhuis, Steele (2006) au emis ipoteza că, profitând de tendința emisferei stângi de a rămâne orientată către sarcini chiar și în condiții de stres, partea stângă „deconectată de personalitate” rămâne concentrată pe sarcinile vieții de zi cu zi. În același timp, emisfera dreaptă promovează dezvoltarea unui sine într-o stare constantă de alertă.
După o traumă, sistemul nervos autonom se adaptează
Emisfera stângă are tendința de a înțelege esența unei situații, de a face inferențe care se potrivesc cu modelul general al unui eveniment și de a renunța la orice informație care nu se potrivește. Această metodă de procesare are un efect dăunător asupra acurateței. Totuși facilitează procesarea datelor noi. Emisfera dreaptă este complet veridică: nu face interpretări ci colectează sistematic toate aspectele non-verbale ale unei experiențe. Să risipim acum orice fantezie: emoțiile sunt trăite de ambele emisfere. După o traumă (care poate fi declanșată nu neapărat de un eveniment senzațional, ci pur și simplu de o disfuncție prelungită a sistemului de atașament îngrijitor-copil), sistemul nervos autonom se adaptează la o lume plină de stimuli amenințători și este forțat să fie mereu pregătit.
Experiențele timpurii se corelează atât cu tulburările mintale, cât și cu inteligența
Prea inteligent pentru a fi fericit: Experiențele timpurii și de natură traumatică pot fi urmărite în paralel, atât la o inteligență mai mare, cât și la un număr mai mare de tulburări psihice. Mediul psihologic în care creștem ghidează dezvoltarea personalității noastre, dar în primul rând, ghidează dezvoltarea organismului nostru și a sistemului nostru nervos central. Sinapsele pe care le dezvoltăm datorită experiențelor stau la baza inteligenței noastre. Dar și la baza tulburărilor noastre mentale.
Panorama științifică globală este acum de acord în a afirma că stimulii de mediu afectează tangibil dezvoltarea creierului, interacționând într-un mod complex cu calitățile genetice. Eric Turkheimer, psiholog și cercetător cunoscut pentru contribuțiile sale la studiul interacțiunii genă-mediu, a demonstrat (cu un studiu pe gemeni homozigoți, deci cu exact aceeași moștenire genetică) cum expresia IQ-ului poate fi subordonată mediului de dezvoltare în ciuda eredității sale. Cu alte cuvinte, este adevărat că IQ-ul are o bază genetică, dar exprimarea lui depinde mai mult de mediul de dezvoltare decât de genotipul în sine. În rezumat: experiențele timpurii provoacă hiperactivarea creierului care este astfel antrenat să facă față complexităților crescânde, dar mai puțin antrenat în procesarea componentei emoționale.
„Sunt prea inteligent pentru a fi fericit?”
„Oamenii prea inteligenți pentru a fi fericiți”, de fapt, au tendința de a minimiza complet reacțiile emoționale și de a se invalida (nu-i nimic, nu înseamnă nimic pentru mine… chiar și atunci când este clar că nu este cazul) sau să reacționeze disproporționat și par hipersensibil (o lipsă devine un motiv de dezamăgire, o critică poate deveni o ofensă). Toate acestea reflectă o dereglare emoțională marcată (hiperactivarea fiziologică și emoțională teoretizată cu conceptul de super creier) care stă la baza multor tulburări mentale.
Concluzia: nu suntem prea inteligenți pentru a fi fericiți. Pur și simplu nu am antrenat suficient acele structuri cerebrale care ne-ar putea ajuta în reglarea emoțională. Antrenamentul poate începe în orice moment al vieții deoarece creierul nostru menține o plasticitate ridicată chiar și la vârsta adultă. Fericirea este, de fapt, și o chestiune de antrenament.