Când vorbim despre „obiceiuri proaste”, uităm adesea că în spatele multora dintre ele se ascund răspunsuri neurobiologice profunde, rezultatul unor experiențe traumatice. Ceea ce pare a fi un comportament negativ sau autodistructiv poate fi, de fapt, o strategie de adaptare în fața unei lumi care ne-a copleșit emoțional. Înțelegerea acestei conexiuni e semnificativă deoarece poate avea rădăcini psihologice profunde, legate de cum îți gestionezi timpul, emoțiile și chiar identitatea. Somn întârziat, gânduri accelerate, un scroll infinit prin telefon sau senzația că noaptea e singurul moment al zilei în care ești cu adevărat tu – toate acestea spun ceva despre cine ești și ce simți.
„Revenge bedtime procrastination” este în traducere „amânarea răzbunării înainte de culcare”. Termenul a câștigat teren pe rețelele de socializare și este adesea asociat cu ideea de „a te răzbuna” într-o zi aglomerată stând treaz până târziu. Motivația fundamentală este adesea legată de sentimentul de a fi copleșit de responsabilități și de lipsa timpului liber în timpul zilei. Miriam Salinas, terapeut specializat în anxietate, explică într-o postare pe Instagram cum așa-numitele „obiceiuri proaste” pot fi răspunsuri adaptive ale creierului la traume și cum recunoașterea lor este esențială pentru începerea procesului de vindecare. În munca sa, Salinas folosește o abordare neurobiologică pentru a-și ajuta pacienții să înțeleagă comportamentele: acestea nu sunt eșecuri personale, ci mai degrabă încercări de a se proteja de stresul cronic, scrie lavanguardia.com.
Dacă te duci la culcare târziu noaptea: asta înseamnă
„Dacă te duci la culcare târziu noaptea, este pentru că este singurul moment în care simți pace și siguranță”, explică Salinas. Acest comportament aparent simplu este un exemplu clar al modului în care o trauma poate perturba ritmurile naturale ale corpului. Căutarea siguranței pe timp de noapte este un răspuns la stresul constant al zilei, unde hipervigilența și anxietatea nu lasă loc de odihnă. Pentru mulți oameni, noaptea devine singurul refugiu emoțional.
Citește și: Cea mai bună alegere: Culoarea de păr pe care ar trebui să o folosiți după vârsta de 40 de ani pentru a acoperi firele de păr gri și a arăta mai tânără
De ce petreci ore întregi la telefon
Pe lângă întârzierea somnului, un alt tipar comun pe care Salinas îl observă este utilizarea excesivă a ecranelor. „Petreci ore întregi la telefon pentru că preferi asta decât să-ți înfrunți gândurile”, spune el. Această evitare cognitivă este o modalitate de a evita gândurile intruzive care apar din traume nerezolvate. A fi într-o lume virtuală oferă o distragere temporară a atenției, dar fără a aborda rădăcinile profunde ale disconfortului.
Citește și: Furtună cu grindină – pagube de milioane în estul Austriei. E doar începutul
Un alt comportament des întâlnit este izolarea socială. „Te izolezi atunci când te simți copleșit pentru că ai învățat că cel mai sigur este să înfrunți lucrurile singur”, explică terapeutul. Atunci când te confrunți cu un mediu interpersonal care te face să simți că ești periculos sau inconfortabil, izolarea devine un răspuns de autoprotecție. Deși poate părea că persoana alege să fie singură, în realitate, este vorba de o adaptare la insecuritatea emoțională cauzată de traumă.
Citește și: Cel mai sigur loc ca să testezi rujuri și să nu greșești în alegere
Oboseala cronică
Salinas subliniază: la nivel fiziologic, oboseala cronică și perfecționismul sunt frecvente în rândul celor care au experimentat stres prelungit. „Ești perfecționist pentru că este singura modalitate prin care simți că deții controlul”, spune el. Perfecționismul este un răspuns la haosul interior, o nevoie de ordine într-un mediu dezorganizat emoțional. Această căutare constantă a perfecțiunii poate fi epuizantă, dar este și o încercare de a reduce anxietatea și de a te simți mai în siguranță în mijlocul incertitudinii.
Salinas subliniază că aceste comportamente nu ar trebui privite ca defecte sau slăbiciuni, ci mai degrabă ca adaptări neurobiologice la stres și traume. „Aceste obiceiuri nu sunt vina ta. Sunt strategii pe care a trebuit să le dezvolți pentru a supraviețui”, spune el. Recunoașterea faptului că aceste răspunsuri sunt mecanisme de apărare este primul pas către vindecare și eliberare de tiparele disfuncționale care ne limitează. Vindecarea începe cu conștientizarea faptului că nu suntem răniți, ci mai degrabă că ne protejăm de durerea profundă.